A început Campionatul European. Noi în genunchi, ei în teren

A început Campionatul European de fotbal, eveniment la care am participat de cinci ori, în 1984, 1996, 2000, 2008, 2016, și de la care se pare că vom lipsi mult și bine. Dezbaterea săptămânii care s-a încheiat nu a fost în jurul întrebării “de ce stăm, din nou, acasă?”, ci s-a concentrat pe cine a îngenunchiat și cine nu, în debutul meciului cu Anglia, în semn de solidaritate cu mișcarea Black Lives Matter.

Trebuie spus de la bun început că însăși ideea de Black, White, Yellow, Red Lives Matter este rasistă, corect este All Lives Matter. Pentru All Lives Matter merită să pui un genunchi jos, pentru lives pe culori nu. Însă adevărata problemă a fotbalului românesc este că, de ceva vreme, stă cu ambii genunchi în pământ în fața unor naționale pe care, în urmă cu maximum 25 de ani, le punea literalmente în genunchi.

De pildă, patru dintre naționalele importante care participă la acest turneu final: Anglia, Germania, Danemarca și Țara Galilor. Pe danezi i-am scos în grupele preliminare ale Campionatului Mondial din anul 1990, după acel memorabil 3-1 de acasă. Pe galezi i-am eliminat în preliminariile Mondialului din 1994, după ce i-am rupt acasă cu 5-1, iar în deplasare i-am bătut cu 2-1. Pe nemți și pe englezi i-am trimis acasă direct din Grupele Campionatului European din anul 2000; pe Anglia o bătusem cu 2-1 și în 1998 în grupele Campionatului Mondial, pe Germania am călcat-o în picioare în amicalul din 2004, cu 5-1. Acum ne-am pupat de bucurie că nu ne-au dat căruța în meciurile jucate cu Die Mannschaft în martie, 0-1 acasă, și, recent, cu rezervele naționalei Albionului, 0-1 în deplasare.

Problema fotbalului românesc nu este că jucătorii stau sau nu stau în genunchi pentru BLM, ci că sunt pur și simplu în genunchi în fața fotbalului modern. După parcursul fabulos al naționalei de tineret de la Europenele din 2019, la care putem adăuga și evoluția de anul acesta, când au fost egalii Olandei și ai Germaniei, am crezut că această generație poate să ne aducă speranța accederii la un turneu final.

După înfrângerile rușinoase din meciurile cu Armenia și Georgia, echipe pe care în urmă cu 20 de ani le-am fi călcat în picioare, nici perspectiva unei performanțe clădite pe nucleul puștilor nu mai stă în picioare.

Din păcate, diferența de valoare dintre tinerii noștri și cei care joacă acum la Campionatul European este enormă. De pildă, pentru Mbappe (22 ani - Franța), Havertz (22 ani - Germania) sau Foden (21 ani-Anglia) nu există corespondent în naționala noastră de astăzi, dar, în 1990, aveam cel puțin trei jucători la fel de valoroși ca cei menționați: Răducioiu (20 ani), Gheorghe Popescu (22 ani), Ilie Dumitrescu (21 ani). Echipa din 1990, avansa în optimile Campionatului Mondial din Italia dintr-o grupă cu Argentina lui Maradona, un Camerun strălucitor, cu Milla vedetă principal, și un URSS cu jucători foarte buni, cum ar fi Protasov sau Zavarov. Toți ai noștri evoluau în campionatul intern, mai puțin Cămătaru.

Ei, despre asta este vorba: valoarea campionatului intern și a jucătorilor, mai mari sau mai mici, care nu mai prind de multă vreme o echipă mare. Desigur, la capitolul valoare intră și onor conducerile FRF și LPF, care sapă din zor la groapa fotbalului românesc. Antrenori am avea, numele Lucescu, Boloni, Petrescu, Olăroiu sunt net superioare celorlalte categorii amintite, dar…ei nu sunt făcători de minuni.

Diferența dintre fotbalul jucat acum în Premier League, Primera Division, Erste Liga, Serie A, Ligue 1 și cel prestat în Liga noastră națională este ca de la cer la pământ. Dacă tinerele speranțe care ne-au încântat la Europeanul din 2019 nu vor ajunge să joace în aceste campionate, fie și la echipe de pe la mijlocul clasamentului, poziția naționalei noastre tot în genunchi va fi, dar nu în onoarea Black Lives Matters, ci în fața lui Real Football Matters.

Iar noi, tot cu popcorn, tot de pe canapea, privind cu jind la naționalele vecinilor, vom urmări următoarele multe turnee finale europene și mondiale.

Sursă foto: Mediafax

Etichete: