Ziua Dobrogei – un ochi râde, altul plânge

Pentru dobrogeni, ziua de 14 noiembrie are o conotație eminamente festivă. Ea surprinde momentul revenirii tărâmului dobrogean la Patria Mamă și cuprinde o parte a testamentul strămoșesc a cărui împlinire integrală se lasă așteptată din cauza unei clase politice iubitoare mai mult de bani și de scaune, și mai puțin de țară: România Mare în vechile hotare

Numai că, festivismul acestei zile vine la pachet cu o dublă jertfă: de sânge și de pământ

Sigur, în ziua de 14 noiembrie 1878, atunci când Principele Carol I lansa din Brăila “Proclamația către dobrogeni” și “Înaltul ordin de zi” către armată, nu s-a vărsat nicio picătură de sânge pentru că se vărsase din plin cu un an mai devreme, de când armata română condusă de același providențial Carol trecea Dunărea la rugămințile insistente ale Marelui Duce Nicolae.

Există două variante ale scrisorii disperate pe care Nicolae i-a expediat-o lui Carol I pe 19 iulie 1877. Prima sună astfel: „Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fusiune, demonstrațiune și, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata după cum dorești. Între Jiu și Corabia demonstrațiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mișcărilor mele”.

A doua este realmente dramatică: „Vino în ajutorul nostru. Treci Dunărea pe unde vei voi, sub orice condiţiuni vei voi, dar vino grabnic în ajutorul nostru. Turcii ne prăpădesc. Cauza creştină este pierdută”. Cele două versiuni au același numitor: disperarea rușilor și aproape iminentul deznodământ pro-otoman al războiului.

La un semn li s-a deschis calea și au avansat către front 66.000 de soldați români, care s-au alăturat armatei țariste. Dintre aceștia, 4.302 nu își vor mai vedea niciodată familiile, sângele și osemintele lor sfinținând astăzi câmpurile de bătălie de la Plevna, Rahova, Grivița, Smârdan, Vidin, Opanes; 23.220 de răniți și bolnavi vor reuși să îi îmbrățișeze pe cei dragi, dar nu vor mai fi niciodată la fel. Așadar, aproape jumătate dintre vitejii din Războiul de Independență vor fi simțit cele mai rele efecte ale conflagrației, pe lângă lipsurile și ororile de zi cu zi prin care au trecut toți cei aflați pe front.

Aceasta este jertfa de sânge care, din păcate, nu a venit singură.

Drept mulțumire pentru rolul decisiv pe care armata română și conducătorul ei, Principele Carol I, îl vor fi jucat în câștigarea Războiului ruso-turc în contul armatei țariste, Petersburgul va cere și va obține, fără niciun fel de opoziție din partea Marilor Puteri, Basarabia de sud, pământ românesc ce revenise acasă ca urmare a Războiului Crimeii și care se afla sub tutela comună a Imperiului Otoman și acelorași Marilor Puteri. Pe scurt, pe marea tablă de șah a intereselor teritoriale și economice, România a fost lăsată în offside.

Într-una dintre cele mai ample și spectaculoase campanii din istoria presei românești, Mihai Eminescu va demonta bucată cu bucată pretențiile rușilor asupra sudului Basarabiei și va demonstra că pământul dobrogean era, de facto, pământ românesc.

El își baza argumentația pe trei piloni: exilul poetului Ovidiu, cel de-al doilea Imperiu bulgar al asanizilor din perioada 1186-1257, care îi avea ca întemeietori pe frații români Petru și Ioan Asan I, și domnia lui Mircea cel Bătrân, care avea Marea Neagră drept graniță de est.
Eminescu respingea categoric ideea unui schimb de teritorii, pentru că, din punctul lui de vedere, ambele erau pământuri românești.

În plus, România, în calitate de participantă și câștigătoare a războiului, nu avea de ce să piardă teritorii, ci ar fi trebuit doar să primească.

Luceafărul jurnalismului românesc a fost într-atât de revoltat de turnura nefavorabilă pe care o luase încheierea războiului ruso-turc încât s-a lansat în critici virulente nu numai împotriva tendinței expansioniste a Imperiului Țarist, ci și împotriva Guvernului condus de Ion C. Brătianu pe care l-a acuzat de pasivitate diplomatică în raport cu doleanțele teritoriale ale Rusiei, care erau cunoscute încă din luna iunie a anului 1877, odată cu vizita cancelarului imperial, Aleksandr Gorceakov.

Din punctul său de vedere, chiar dacă armata română venea după un istovitor război, sudul Basarabiei ar fi trebuit apărat cu arma în mână, până la ultima picătură de sânge.

Din păcate, campania “românului absolut” și eforturile făcute de diplomația română nu vor avea efectul scontat. Marile Puteri vor decide, fără să clipească, în favoarea unui schimb nedrept: Imperiul țarist primea sudul Basarabiei, România primea Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor.

Pentru noi, dobrogenii, o imensă bucurie, pentru frații noștri din județele Cahul, Ismail și Bolgrad, un moment de doliu.
Așadar, atunci când desfacem șampania pentru revenirea Dobrogei la Patria Mamaă, să înălțăm și o rugăciune pentru sufletele eroilor căzuți pe frontul Războiului de Independență dar și pentru ca bunul Dumnezeu să ne binecuvânteze cu acele vremuri când vom da mână cu mână, cei cu inima română, de la Nistru pân la Tisa și de la Hotin pân’ la Mare