EDITORIAL. A fost sau n-a fost…?

Întrebarea care a dat titlul filmului regizat de Corneliu Porumboiu și recompensat cu Camera d‘Or la Festivalul Internațional de Film de la Cannes din anul 2006 este valabilă și astăzi: “a fost sau n-a fost...Revoluție?”

După 32 de ani, este limpede că evenimentele din decembrie 1989 nu se puteau desfășura fără o mână consistentă de ajutor dată de “agenturili” străine, la care făcea referire și Nicolae Ceaușescu în ultimele sale zile de putere și de viață. Evident, nimeni nu l-a crezut, și chiar dacă l-ar fi crezut, nu ar fi contat: nevoia de schimbare în statele aflate în spatele Cortinei de Fier, inclusiv într-o Românie în care aproape totul se livra pe rație, era prea mare pentru a mai interesa pe cineva dacă întregul proces de cădere a comunismului era o mare regie și, mai ales, cine era regizorul.

Pentru unii, această implicare sau chiar coordonare externă este sinonimă și astăzi cu o lovitură de stat. Pentru alții, care consideră căderea regimului comunist drept un “must” general, toate acțiunile care au condus la fuga lui Ceaușescu sunt legitime și corecte, iar ele fac parte din conceptul larg al Revoluției.

Dacă privim atent, în anul 1989 guvernele roșii europene au căzut precum piesele unui domino, piese care nu cad niciodată la întâmplare: Polonia – aprilie-august, Ungaria - aprilie – septembrie, Germania de Est – octombrie - noiembrie, Cehoslovacia – noiembrie-decembrie, Bulgaria – noiembrie-decembrie, România – decembrie.

Prima piesă a fost Perestroika lui Gorbaciov.

Începută în anul 1986, reformarea economiei și societății sovietice, precum și a Partidului Comunist, trebuia extinsă și la nivelul statelor aflate în siajul Moscovei.

Evident, pe teritoriul acestor state lucrau și alte servicii secrete, arondate democrațiilor veritabile. Cel mai probabil, “agenturili” din Vest și din Est și-au dat mâna deasupra unui calendar de evenimente, dar nu și de oameni. Este de intuit că Apusul a dorit să maseze Rusia la ea acasă și să controleze toate statele din Blocul de Est prin luptători anti-comuniști, iar Răsăritul să-și păstreze controlul prin intermediul comuniștilor-liberali, cu față umană.

Nu a ieșit nici ca unii, nici ca alții, ci pe la jumătate.

În Polonia a fost Lech Wałęsa, în Ungaria - Árpád Göncz, în Cehoslovacia – Václav Havel, în Germania de Est - Hans Modrow, în Bulgaria – Petăr Mladenov, în România – tovarășul Ion Iliescu.

Până la Iliescu, doar Modrow și Mladenov veneau din rândurile Partidului Socialist Unit al Germaniei, respectiv Partidului Comunist Bulgar. Practic, Perestroika se putea aplica doar în două din cele cinci state foste comuniste, cu amendamentul că prin unificarea Germaniei de Vest cu cea de Est era greu de crezut că omul rușilor din est se va putea impune și în vest la conducerea unică a Germaniei Unificate, în fața lui Helmut Kohl. Însă până la unificarea Germaniei, România a echilibrat balanța: 3 din cele 6 state comuniste deveniseră neo-comuniste.

Dacă ne uităm la Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, respectiv la PIB-ul pe cap de locuitor, putem înțelege de ce statele care au fost conduse de luptători anti-comuniști și care au pornit ca din pușcă pe drumul democrației, fără rute ocolitoare, sunt cu mult înaintea noastră.

Revenind la “a fost sau n-a fost?”, trebuie spus că o altă piesă importantă a dominoului a căzut în luna decembrie a anului 1988, atunci când președintele în exercițiu al SUA, Ronald Reagan, președintele ales, George Bush, și secretarul general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, vorbeau despre încheierea Războiului Rece în cadrul “The Governors Island Summit”. Cele două mari puteri începeau să scrie, împreună, scenariul lung metrajului “reformei” comuniste din Blocul de Est.

A urmat anul 1989, iar marea coproducție Moscova-Washington a început să ruleze. Rând pe rând, regimurile “pretine” Kremlinului se prăbușeau fără victime, mai puțin cel din România, singurul stat în care s-a vărsat sânge.

De ce la toți ceilalți s-a putut și numai la noi nu?

Prima explicație este că armata a tras în plin, fiind loială lui Ceaușescu până la fuga acestuia din 22 decembrie.

A doua explicație este este că aceeași armată, dezorganizată și nepregătită pentru astfel de evenimente, a tras mai mult aiurea, operațiune care a generat multe victime aflate în locul și la timpul nepotrivit.

A treia explicație este că trebuia să curgă sânge pentru ca România să devină teatrul unei intervenții militare externe cu dublu scop: apărarea “democrației” de “teroriști” și răpirea Transilvaniei. Să nu uităm că, pe 23 decembrie, Ion Iliescu a solicitat ajutor sovietic militar. Să nu uităm nici de evenimentele din 15 martie 1990 de la Târgu-Mureș, care reprezintă o continuare a acestui plan eșuat.

Ultima explicație este că oamenii pregătiți de Est să preia conducerea țării, fie au fost pur și simplu depășiți de turnura sângeroasă a evenimentelor, fie nu s-au dat în lături de la absolut nimic pentru a pune mâna pe putere, încredințați că vor avea sprijin, inclusiv militar, tot de la est.

Asta înseamnă că au existat și oameni ai Vestului gata să preia conducerea țării.

Nu puțini sunt cei care consideră că, în perioada 16-23 decembrie, între Ion Iliescu și Dumitru Mazilu, adică între URSS și USA, s-ar fi dat o luptă nevăzută pentru puterea post-Ceaușescu. A câștigat Ion Iliescu pentru că a ajuns primul la butoanele armatei, pentru că oamenii lui din scenariul rusesc au fost mai rapizi decât ceilalți, dar și pentru că armata roșie era mult mai aproape de granița României decât orice ajutor militar de la Vest.

Nu degeaba, în 12 ianuarie 1990, Dumitru Mazilu a strigat direct de pe tanc: “Jos Iliescu!” Atunci a fost ultima zvâcnire a Vestului de preluare a puterii post-Ceaușescu.

Unde am fi fost acum fără Iliescu? În mod categoric, mult mai departe.

Unde suntem acum? La periferia Europei.

De ce nu am reușit să mergem înainte, mai ales că nu toate regimurile post-decembriste au fost neo-comuniste? Pentru că toate, fără excepție, au furat țara.

Din păcate, nu îi vom afla nici pe toți cei care au ordonat și tras, nici pe toți cei care au condus și furat.

Filmul lui Corneliu Porumboiu se încheie cu o scenă impresionantă. În cadrul emisiunii în care se dezbătea întrebarea “a fost sau n-a fost?”, intră în direct, prin telefon, mama unui tânăr căzut pe 23 decembrie în carnagiul de la Otopeni. Moderatorul, cu voce scăzută, își cere scuze pentru felul cum se derulase dezbaterea, însă doamna îi spune că nu sunase pentru a-i reproșa ceva, ci doar ca să îi facă atenți, pe el și pe invitați, că “ninge afară, ninge ca pe vremuri. Bucrați-vă domnii mei de zăpadă, că mâine va fi iar noroi. Crăciun fericit, tuturor!”

Chiar așa, să ne bucurăm de această țară minunată și să nu mai lăsăm, pe nimeni, niciodată, de aici sau din afară, să o scufunde în noroi!

OPINII - Alte articole