(ne)Frecventabilitatea AUR și (auto)izolarea domnului Simion
-
Mihai PetrePostat: 25.01.2022

Manualele de politologie ne spun că rațiunea existenței oricărui partid politic este accederea la putere cu scopul exercitării actului de guvernare pentru țară și pentru oameni, în conformitate cu angajamentele electorale. Desigur, putem dezbate mult pe marginea acestui enunț. De pildă, există partide care vor și pot guverna singure, adică într-un ciclu electoral dau totul pentru deținerea majorității parlamentare; există partide care vor, dar care știu că nu pot guverna singure, însă trag tare pentru a fi majoritare într-o coaliție guvernamentală; există partide care vor, dar care știu că orice ar face nu pot fi vioara întâi într-o coaliție de guvernare și se mulțumesc cu poziția de second best; există partide care vor, dar care știu că nu vor guverna niciodată singure, nu vor fi nici vioara întâi, nici second best, dar se mulțumesc, ba chiar le place să fie partidul balama. În concluzie, toate partidele vor toată puterea, însă acceptă bucuroase și felii din aceasta. De ce își doresc puterea este o altă discuție, cert este că adevăratele motive sunt mult mai “pragmatice” decât definițiile din manual.
Revenind la subiect și judecând după rezultatul obținut la alegerile parlamentare, puțin peste 9%, am fi tentați să spunem că Alianța pentru Unirea Românilor ar înclina către înscrierea în ultima categorie, de partid balama.
Dacă privim însă la evoluția procentelor din sondajele de opinie, de până la 17-18% în luna decembrie a anului trecut, am putea gândi că AUR se îndreaptă către o poziție de second best într-o potențială coaliție guvernamentală în anul 2024.
Însă dacă analizăm ultima ieșire în decor a liderului George Simion, cea din Primăria condusă de Dominic Fritz, începe să se pună problema: AUR încotro?
În afara situației în care un partid poate guverna de unul singur, întrucât deține jumătate plus unu din numărul total de parlamentari, în restul cazurilor enunțate mai sus o formațiune politică ajunge să fie guvernamentală, ca vioară întâi, second best sau balama, dacă și numai dacă este frecventabilă.
Ca să fie frecventabilă, înainte de toate trebuie să fie democratică. Partidele pe care s-a lipit ștampila extremismului nu guvernează pe nicăieri în Europa. Acestea există, însă indiferent de procente, rămân în opoziție sau, după câțiva ani, dispar. Apoi, într-un partid frecventabil trebuie să ai cu cine să vorbești, să poți dialoga pe orice temă, dar mai ales să construiești proiecte locale, regionale sau naționale. Să construiești, nu să demolezi. În fine, valorile fundamentale comune trebuie să fie mai multe și mai consistente decât divergențele doctrinare sau personale.
Încă dinainte de alegerile parlamentare din luna decembrie a anului 2020, AUR s-a făcut remarcat prin multiplele chemări în stradă împotriva abuzurilor, restricțiilor și constrângerilor exagerate adoptate de Executiv, respectiv de Legislativ, în procesul gestionării pandemiei de Sars-CoV-2. Mai mult, acestui tip de acțiune i s-a alăturat un discurs național-conservator, bazat pe susținerea valorilor tradiționale în detrimentul progresismului fără conținut.
Două linii tactice, bine însușite, care le-au asigurat o spectaculoasă intrare în Parlament, precum și o creștere ulterioară în sondajele de opinie.
Corifeii liberali și useriști ai progresimului s-au căznit să îi prezinte ca pe niște medievali și retrograzi, care se opun evoluției.
Corifeii vaccinării obligatorii și ai segregării românilor pe bază de vaccin s-au dat peste cap să le lipească eticheta de extremiști, care instigă la încălcarea ordinii de drept, chiar cu prețul creșterii numărului de infectări.
Numai că, în loc să scadă, “medievalii, retrograzii și extremiștii” și-au dublat scorul, semn că acțiunile lor au fost în deplină concordanță cu așteptările unui segment tăcut, dar consistent de electorat.
Așadar, etichetele fuseseră pritocite, doar că niciuna nu se lipea corespunzător. chiar se făceau dacă eforturi în acest sens. Era nevoie de ceva mai mult, de o acțiune de stradă care să degenereze și de un efort conjugat al contestatarilor.
În luna decembrie a anului trecut, la chemarea liderilor AUR, peste 1.000 de membri și simpatizanți au pătruns în curtea Parlamentului de unde au protestat cu vehemență împotriva tentativei de adoptare pe repede înainte a Legii Certificatului Verde.
Acesta a fost primul moment când toate partidele parlamentare, ca la un semn nevăzut, au arătat la unison cu degetul către formațiunea lui Simion și au început să vorbească, în același timp, despre extremism, să lipească singura etichetă care te scoate din politică.
Acest semn, acest semnal, ar fi trebuit să dea de gândit liderului AUR. Chiar dacă acțiunea de apărare a unor drepturi fundamentale ale românilor în fața unui Parlament care se pregătea să le limiteze a fost corectă, s-a putut lesne observa că mobilizarea resurselor politice, informative și de imagine către conturarea ideii de mini-revoluție și de partid extremist a fost pentru prima dată mult mai bine țintită. De pildă, un parlamentar liberal, apropiat președintelui Johannis, a solicitat scoaterea AUR în afara legii și a cerut urmărirea penală pentru afirmații care minimalizează efectele Holocustului, acțiuni menite a ștampila și mai bine partidul ca extremist.
Pentru orice ochi puțin format în ale politicii, a devenit evidentă atenția cu care au început să fie tratați toți liderii AUR, să le fie vânate greșelile, declarațiile belicoase.
Explicația este simplă: într-un timp record, AUR s-a apropiat de scorul obținut de PRM la alegerile din anul 2000, lucru care îi nemulțumește profund pe cei care doresc să guverneze aproape singuri țara, PSD și PNL, dar și pe USR care, din “jolly-joker”-ul scenei politice românești, a devenit “a simple joke”.
Un AUR de aproape 20% îi condamnă pe social-democrați și pe liberali fie să guverneze împreună, un scenariu de coșmar, fie îi trimite pe liberali în opoziție alături de useriști iar pe oamenii lui Ciolacu și pe udemeriști la guvernare, fie îi trimite pe pesediști în opoziție și îi obligă pe liberali și useriști să pupe piața Independenței. Niciuna dintre variante nu convine nimănui.
Un AUR mare deranjează pe toată lumea, un AUR democratic este un partid guvernamental, lucru inacceptabil pentru toți cei care nu vor să împartă puterea cu o formațiune politică încă imprevizibilă.
Acum ar fi fost momentul ca liderii AUR să înceapă un proces rebranduire, să înceapă să iasă ușor-ușor din retorica pandemică, mai ales că pandemia în sine se apropie de final, și să se concentreze pe marile probleme ale României, atât pe cele de ordin intern, cât și pe cele de ordin extern.
Din păcate, în loc să vină cu propuneri concrete de reducere a facturilor la gaze și energie și de tragere la răspundere a tuturor celor care au generat haosul costului la utilități, să vorbească despre zona fierbinte de la granița cu Ucraina, George Simion a forțat nota și intrarea în Primăria lui Dominic Fritz. Mă rog, intrarea nu a forțat-o, întrucât forțele de ordine i-au permis accesul, ci mai degrabă bunul simț.
Chiar dacă instituțiile publice nu mai sunt publice pentru cei nevaccinați, iar acest lucru este un abuz, chiar dacă poți avea “n” motive să înjuri un primar, utilizarea limbajului licențios într-o astfel de instituție nu se face, nu se practică, mai ales dacă dorești să arăți că ești mai bun decât cei care au patentat #uia în politică, competitorii useriști.
Și iată cum, din omul care s-a ridicat aproape singur împotriva unui sistem național raliat strategiei mondiale de limitare și eliminare a unor drepturi fundamentale, Simion riscă să treacă drept un fel de “bully” al politicii dâmbovițene
Cine vrea să se alieze cu un “bully”?
Nimeni.
De ce și-ar trece George Simion partidul în categoria extremiștilor nefrecventabili?
În primul rând, este posibil ca liderul AUR să fi început pur și simplu să plutească peste masa amorfă a politicienilor autohtoni. Chiar dacă pare destul de ancorat în și pe stradă, este posibil ca Simion să creadă că electoratul, românii, chiar îi permit și îi acceptă orice. În mod evident, îi acceptă mult mai mult decât tuturor celorlați lideri de partide la un loc, dar nu orice. Violența în limbaj și în comportament politic are o limită, iar acest lucru se vede cel mai bine la USR, așa cum se vede și că decontul se face atunci când oamenii vor fapte, nu sloganuri.
În al doilea rând, tot ceea ce vedem acum ar putea face parte dintr-o strategie în doi pași: mai întâi securizarea întregului electorat naționalist-extremist, deloc de neglijat, apoi deschiderea liderului și a partidului către dialog cu toate forțele politice și către valorile europene. Pe scurt, mai întâi “huo”, apoi “hello”.
Până la alegerile parlamentare și prezidențiale este timp berechet pentru un rebranding, de la eticheta de partid extremist, la singura formațiune care, fără să excludă România din Uniunea Europeană, vorbește rațional mai întâi despre România, apoi despre Europa. Un partid național-conservator, proeuropean, care lipsește de pe scena noastră politică.
Dacă Simion va înțelege câți români nu votează astăzi AUR tocmai din cauza poziției ambigue în raport cu Uniunea Europeană și va produce o schimbare în acest sens, atunci va avea un partid cel puțin second best într-o viitoare alianță de guvernare. Dacă nu, va avea un partid veșnic în opoziție.
În maximum un an, AUR trebuie să livreze mai mult, trebuie să livreze oameni de calitate, cu cariere profesionale de excepție, impecabili moral și imaculați penal, deschiși dialogului, care să completeze și să îmbunătățească substanțial oferta de astăzi.
Altfel, va rămâne un partid cu procente, dar fără oameni capabili să guverneze, cu un lider care ar fi putut să absolve facultatea “magna cum laudae”, dar a preferat să rămână “bully-“ul din curtea școlii.

Mihai Petre
Și-a început activitatea ca jurnalist în anul 1993, la Radio Costinești Constanța, apoi, un an mai târziu, la Radio Pro FM Costinești; după anul 1995, a făcut parte din echipa celui mai ascultat post de radio național și local, Radio Contact, și.a încheiat cariera radiofonică la Uniplus Radio în anul 2000. A trecut prin redacția ziarului Observator, a fost editorialist al cotidienelor Ziua de Constanța și România Liberă - ediția de Dobrogea. A continuat ca purtător de cuvânt al Prefecturii între anii 1998 și 1999 și al Consiliului Județean între 1999 și 2004. A bifat in carieră funcții precum șef de cabinet parlamentar, consilier județean, director de instituție publică. In ultimii patru ani a fost consilierul lui Decebal Făgădău, poziție din care s.a remarcat ca fiind unul dintre puținii oameni raționali de pe lângă fostul primar și cu care se putea dialoga oricând. Experiența politică de peste 18 ani și cea administrativă de peste 10 ani fac din Mihai Petre unul dintre cei mai buni analiști politici și cunoscători ai administrației locale constănțene.