Câți Petrovi mai sunt?

Sentința de colaborare cu Securitatea în cazul lui Traian Băsescu este un fel de Secret al lui Polichinelle; adică toată lumea știa/vorbea, mulți tolerau, doar că nu exista o instanță de judecată care să confirme în mod indubitabil Secretul și să îi adauge calificativul esențial: poliție politică.

Ce-i drept, exista o instituție a statului, de fapt singura abilitată să emită verdicte de (ne)colaborare, și anume, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității care, ce să vezi, în cinci (5) rânduri infirmase ceea ce atât Curtea de Apel București, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție au hotărât în 2019, respectiv în 2022. CNSAS a decis în favoarea lui Băsescu în anii 2002, 2004, 2006, 2009, iar ultima dată, în 2013. Se poate observa că, între prima Decizie a CNSAS și Hotărârea definitvă a ÎCCJ, au trecut fix 20 de ani din cei 32 post-decembriști.

Înainte de a merge mai departe pe firul evenimentelor, trebuie făcută următoarea mențiune: toată lumea vorbea/știa despre/de calitatea lui Traian Băsescu de colaborator al Securității, însă nu existau probe cu privire la poliția politică, la acea parte de turnătorie mizerabilă distrugătoare de vieți ale unor oameni nevinovați. Da, este o mare diferență între un individ care, din varii motive, a semnat un angajament de colaborare, dar fie nu a furnizat nicio notă, fie a prestat note irelevante sau fie a făcut un serviciu statului român prin activitatea sa informativă, cu alte cuvinte între cel care nu a coborât pe nimeni în iadul pământesc și cel care exact asta a făcut.

Revenind la subiect, se poate observa că primele două Decizii ale CNSAS vin din perioada în care Băsescu era în opoziție totală față de Regimul autoritar Iliescu-Năstase, de fapt, președintele de pe atunci al Partidului Democrat era singura opoziție la ceea ce tot el bine denumise ca fiind Sistemul ticăloșit. Cu alte cuvinte, dacă Regimul neo-comunist dorea să scape de Băsescu, o făcea cu mult înainte de alegerile prezidențiale din anul 2004, cu o condiție: ca Regimul să fi condus realmente țara și nu Sistemul.

Ce a urmat reprezintă concluzia cu privire la cine a fost și încă se află la butoanele care ghidonează, în chip nevăzut, România: în luna august a anului 2004 Băsescu primește o nouă Decizie pozitivă de la CNSAS, iar după episodul “Dragă Stolo” intră în competiția electorală ca necolaborator al Securității ca poliție politică și devine președintele României. Se impune o precizare: este foarte probabil ca și în cazul unei Decizii negative, adică de colaborare, Traian Băsescu să fi câștigat acele alegeri întrucât Regimul din spatele cuplului Iliescu-Năstase era cu mult mai înfiorător decât notele informative semnate Petrov. Oricum, în anul 2004, se vorbea mult despre “sângele albastru” al lui Băsescu, doar că nimic din trecutul și prezentul său problematic nu mai conta; românii voiau pur și simplu să respire, din nou, aerul libertății, ce fusese otrăvit de PSD.

Povestea continuă și după instalarea sa în fotoliul de la Cotroceni. Astfel, în anul 2006 urmează Decizia de necolaborare cu Securitatea ca poliție politică, document care conține și câteva urme din care reieșea, indubitabil, cel puțin calitatea de colaborator:

  • Adresa nr. 0043467/3.08.1978, prin care dosarul personal al domnului Traian Băsescu a fost primit în arhiva Securității;
  • Registrul inventar – arhivă al fondului rețea păstrat la Constanța, volumul 5, coperta și fila 118, în care apare menționat la numărul 17592 numele domnului Traian Băsescu, cu datele de identificare a dosarului personal nr.3990 cu următoarea mențiune: Dosar personal distrus cu procesul-verbal nr.58212/15.08.1979; Procesul verbal de distrugere nr.0058212/15.08.1979 încheiat în data de 15 august 1979 de I.J. Constanța;
  • Adresa de răspuns a MApN – Direcția Siguranță Militară nr. I 872/25.09.2006, prin care s-a transmis, la solicitarea CNSAS, o copie xerox a filelor 64 verso și 65, declasificate, din Registrul Jurnal pentru rețeaua informativă al UM 02150 Mangalia, inventariat sub numărul 39/1972, în care figurează domnul Traian Băsescu în calitate de colaborator, fără nume conspirativ, cu dosarul nr.3990, ce a fost transferat la Inspectoratul Județean Constanța al M.I. cu nr. 00151392/29.09.1976.

Așadar, un dosar personal, deschis în 1972-1973, exista(se), doar că interiorul acestuia fusese, în aparență, distrus în anul 1979, atunci când fostul președinte al României avea doar 28 de ani.

Știm cu toții că Traian Băsescu a scăpat de oprobriul public, ba chiar i-a fost tolerată presupusa colaborare cu Securitatea atât pentru faptul că rețeaua din spatele contracandidaților săi era mult mai toxică decât trecutul său, cât și pentru motivul că “așa era atunci, pur și simplu nu se putea altfel”. Mai mult, pentru un comandant de navă, care ieșea des din țară, semnarea unui angajament cu Securitatea părea să fie condiție sine qua non pentru desfășurarea activității profesionale.

Evident, se putea și altfel; mulți români au muncit cinstit în regimul comunist fără să-și toarne colegii/vecinii/prietenii dintre care, cei mai puțin norocoși au sfârșit în închisoare sau în beciurile Securității.

Dar...să revenim.

În 1979, Băsescu avea 28 de ani. Din propriul CV reiese că fostul președinte al României devine comandant de cursă lungă în anul 1981, adică la doi ani după ce conținutul dosarului primit în arhiva Securității în 1978 fusese distrus. Ce funcții ocupase Băsescu înainte de anul 1981 rezultă din același CV: ofițer maritim III – 1976, ofițer maritim II – 1978, ofițer maritim III – 1979.

În anul 1972, atunci când a fost inventariat Registrul Jurnal pentru rețeaua informativă a UM 02150 Mangalia, fostul președinte al României avea doar 21 ani, adică era studentul Traian Băsescu.

Dacă privim la succesiunea gradelor și evoluția profesională, s-ar putea concluziona că fostului președinte i-a folosit atât calitatea de colaborator al UM 02150, cât și conținutul dosarului distrus în 1979.

Despre acesta putem doar specula că este identic cu noile probe apărute în anul 2019, zice-se din dosare de urmărire informativă ale altor persoane. Cert este că notele semnate Petrov, și despre care CNSAS a susținut în instanță că au vizat îngrădirea dreptului la viață privată și dreptul la libera circulație a unor cetățeni, sunt datate 1972-1976, deci probabilitatea ca ele să fi făcut parte din dosarul cu nr.3990 este destul de mare.

De ce au ajuns pe piață abia în anul 2019, înaintea alegerilor europarlamentare, oare a vrut cineva să îi transmită mesajul „băi Traiane, gata, stai acasă!”, cine l-a ascuns după 1989 și până atunci/acum, dacă a fost vreodată șantajat cu aceste note mai ales în perioada prezidențială, dar și pe câți cunoscători ai Secretului i-a protejat din cea mai înaltă funcție în stat sunt întrebări legitime, dar la care nu vom afla niciodată răspuns.

La fel cum nu vom afla răspuns nici la cea mai relevantă întrebare care se ridică în prezent: câți Petrovi mai sunt din vechi și câți din nou?

Da, câți din vechi, adică foști colaboratori ai Securității ca poliție politică, și din nou, colaboratori ai serviciilor de informații post-decembriste, dar tot ca poliție politică? Câți dintre cei care au călcat pe cadavre înainte de 1989 mai sunt astăzi în zone de influență și câți dintre cei care calcă astăzi pe cadavre pentru un loc în “sufrageria lui Oprea” sunt în conducerea statului? Sau, mai grav, câți dintre cei care pleacă genunchiul în fața unui steag străin conduc astăzi România? Să nu uităm de lista lui Severin, al cărei conținut este, și astăzi, învăluit în mister.

Sigur îi vom afla doar pe cei care trebuie, adică pe cei care fie se întorc împotriva Sistemului care i-a creat, fie nu mai răspund la comenzi sau fie sunt pur și simplu atât de proști încât nu mai fi pot fi protejați.

Cât despre ceilalți, nu ne rămâne decât să ne rugăm ca, în timp, să fie cât mai puțini spre deloc.

Nu de alta, dar ne-au ajuns 50 de ani cu ei printre noi și încă vreo 30 cu ei la vârf.