EDITORIAL. 9 și 10 mai: două zile mari, un om providențial

Întreaga omenire a fost ochi și urechi în direcția lui Vladimir Putin și a paradei militare ce se organizează în fiecare an pe 9 mai, zi în care Federația Rusă sărbătorește cu mare fast capitularea Germaniei în Al Doilea Război Mondial. În fapt, istoria consemnează două capitulări: prima, petrecută pe 7 mai 1945, la sediul Cartierului General Suprem al Forţelor Expediţionare Aliate din Reims, Franța; a doua, la sediul Statului Major al Armatei sovietice din Berlin, ca urmare a dorinței exprese a lui I.V. Stalin de „sovietizare” a înfrângerii armatei naziste.

În regim de super breaking news, mulți au așteptat să audă, direct de la sursă, ce se va întâmpla în Ucraina în perioada următoare. Alții au fost interesați să îl și vadă pe Vladimir Putin, care din acel „The unbreakable” nu păruse deloc în apele lui la întâlnirea-scenetă cu Serghei Șoigu.

Interesul major pentru parada militară, dar mai ales pentru discursul președintelui Federației Ruse a fost pe deplin justificat, întrucât mai toată lumea se întreba: ce armament va prezenta pentru „liniștea” noastră, ce anume va face în continuare, care este riscul unui război la scară largă și, mai ales, al unui război nuclear.

Noi, românii, am fost și mai atenți decât restul lumii, întrucât, pe de o parte, semnalele din Odesa și Transnistria nu erau deloc încurajatoare, iar pe de altă parte, țara noastră fusese deja supusă unui atac cibernetic de către hackerii ruși.

Așadar, pe 9-10 mai era firesc să privim către Moscova, să ascultăm și să analizăm discursul lui Vladimir Putin, fără însă a uita în vreo secundă de semnificația acestor zile în istoria României moderne.

Da, 9-10 mai reprezintă acele zilele mărețe care marchează câteva preschimbări radicale ce ne vor influența în mod decisiv forma, fondul și parcursul european. Totul, în doar 15 ani.

Primul moment istoric se petrece în anul 1866, atunci când, pe 9 mai, în portul din Drobeta Turnu Severin debarca un anume Karl Hettingen aflat într-o călătorie de afaceri spre Odesa. Peste numai o zi, anonimul Hettingen, în realitate Carol I, va intra în București în uralele mulțimii ca Principe al României.

Este însă bine de știut că, înaintea lui, pentru aproximativ o lună de zile, domnitor de la distanță a fost comitele de Flandra și Ducele de Saxonia, Filip I.

Chiar în ziua detronării lui Alexandru Ioan Cuza căruia i se reproșa, printre altele, construirea unui regim personal și nerespectarea angajamentului de instalare a unui domn străin, Adunarea Deputaților și Senatul se exprimau, prin vot, pentru înscăunarea lui Filip I.

Numai că socoteala de la București nu s-a potrivit cu cea de la Paris, unde împăratul Napoleon al III-lea ar fi fost extrem de sensibil la apartenența după mamă a acestuia la familiile de Bourbon și Orleans, motiv pentru care Filip al Belgiei a refuzat rapid propunerea venită de la București.

Totuși, lucrurile s-au (re)așezat foarte repede, iar viitorul cumnat al lui Filip I, tânărul Carol I, după validarea prin plebiscitul din 2-8 aprilie 1866, după îndelungile discuții cu Wilhelm I și Otto von Bismarck, după asigurările primite de la Napoleon al III-lea că va recunoaște „faptul împlinit”, este înscăunat pe 10 mai domnitor al României. 

În timp, acest eveniment se va dovedi cel mai înțelept act al celor care au pus în scenă abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, realizare care însă nu le va șterge „calitatea” de uzurpatori.

Providențialitatea înscăunării lui Carol I se va proba unsprezece ani mai târziu, în anul 1877.

Așa cum toată lumea se află astăzi cu ochii pe războiul dintre Federația Rusă și Ucraina, așa și atunci, întreaga Europă privea la escaldarea relațiilor dintre Imperiul Țarist și cel Otoman. Constantin Gane spune în primul volum al lucrării „PP Carp și locul său în istoria politică a țării” că „în contra războiului era toată lumea politică, conservatori, liberali și independenți, iar pentru război era numai o singură persoană, dar persoana aceia era ea însăși un factor constituțional: Vodă Carol. Toți oamenii politici, și îndeosebi Kogălniceanu și Dumitru Sturdza, inclusiv Ion Brătianu erau partizani convinși ai neutralității, care ne era garantată de Puterile Europene prin Tratatul de la Paris. Singur, Domnitorul, care în 1866 îi spusese lui Bismarck că un Hohenzolern va ști să scoată țara peste care va domni de sub suveranitatea Porții, singur el, cu o neclintită voință, urmări gândul său răsboinic până la triumful final”.

Încet, încet, Principele îi va convinge pe cei mai importanți actori politici ai momentului, în primul rând pe premierul Ion C. Brătianu, de necesitatea intrării în război alături de Imperiul Țarist.

Angajamentul lui Carol I de a scoate România de sub suveranitatea Înaltei Porți se materializează parțial în zilele de 9 și 10 mai 1877, atunci când Corpurile Legiuitoare votează moțiunea de Independență a României, Principele răspunde moțiunii iar Independența este declarată, în mod solemn, în toată țara.

Am spus, parțial, întrucât mai era drum lung până departe. Atât de lung încât fără intrarea armatei române în război „aliații” de la Petersburg nu ar mai fi ieșit victorioși din confruntarea cu turcii și, pe cale de consecință, nici noi n-am fi stat prea bine cu Indepedența de facto față Imperiul Otoman.

Domnitorul României va conduce admirabil cele două armate spre marea victorie de la Plevna care va decide soarta conflagrației, doar că, din păcate, interesele și slăbiciunile Marilor Puteri europene vor face ca țara noastră să fie  singurul stat câștigător al unui război care va pierde un teritoriu în fața aliatului său. Mai mult decât atât, Independența câștigată cu preț de sânge va fi recunoscută de aliatul tradițional al lui Carol I, Otto von Bismarck, abia după ce România va accepta să răscumpere la suprapreț căile ferate de la bancherul personal al cancelarului german.

La scurt timp după recunoaștere, în primăvara anului 1880, diplomația română tatona deja terenul cu privire la transformarea Principatelor Unite în regat. În acest sens, în luna martie a aceluiași an, Mihai Eminescu oferea opiniei publice o informație extrem de interesantă, ce fusese publicată de ziarul francez „Journal des Debats”, cu privire la vizita premierului român, Ion C. Brătianu, la Viena și Berlin: „O depeșă adresată din Berlin către „Daily News” anunță că principele de Bismarck sprijină propunerea de-a constitui România în regat cu condiția însă, ca ea să consimță a intra în alianța austro-germană”.

Tratatul cu Tripla Alianță, Germania – Austro-Ungaria – Italia, se va parafa abia în anul 1883, după îndelungi și tensionate negocieri pe tema controlului navigației pe Dunărea românească de către Imperiul Austro-Ungar. 

Un lucru este cert: indiferent de motivele care au grăbit proclamarea României ca Regat și încoronarea lui Carol I drept rege al României, data de 10 mai 1881 va reprezenta un moment de strălucire deosebită, atât la propriu, cât și la figurat, care va lumina țara și poporul zeci de ani după.

Iată cum, între 1866 și 1881, înscăunarea unui principe străin din a doua încercare, intrarea țării într-un război nedorit de nimeni mai puțin de Principele ei, ridicarea precipitată a țării la rangul de Regat și încoronarea Principelui ca Rege al României aveau să fie cele mai importante evenimente de până la intrarea în Primul Război Mondial, toate centrate în jurul unui personaj providențial, a cărui memorie nu trebuie să fie obturată de nimeni și de nimic din prezent: Carol I.