EDITORIAL. Decesul moral al PNȚCD

Atunci, câțiva lideri proeminenți ai Partidului Național Țărănesc au fost arestați pe câmpul de la Tămădău, cu puțin înainte de a se urca în avionul care ar fi trebuit să îi scoată din țară cu destinația Marea Britanie. Ion Mihalache, Nicolae Penescu, Nicolae Carandino, Constantin Gafencu, Gheorghe Popescu, Dumitru și Eugen Borcea aveau misiunea de a-i informa prin viu grai pe oficialii europeni cu privire la furtul alegerilor din anul 1946 și începutul bolșevizării României.

Cum de au crezut fruntașii PNȚ că pot pleca atât de ușor din țară, după ce România fusese cedată Uniunii Sovietice în cadrul conferinței de la Ialta din anul 1945 de către Churchill și Roosevelt, rămâne și astăzi un mister care, cine știe, poate va fi elucidat la un moment de anumite documente din arhiva MI6.

Revenind însă la “Înscenarea de la Tămădău”, acesta a fost începutul asasinării elitei românești; primii care au intrat în temnițele comuniste au fost liderii Partidului Național Țărănesc.

Unul dintre cei arestați atunci și trecuți ulterior prin iadul închisorilor, seniorul Corneliu Coposu, avea să declare într-un interviu acordat Televiziunii publice după anul 1990 că, în iulie 1947, PNȚ număra 2.125.000 de aderenți. Dintre aceștia, 270.000 au fost arestați iar 2/3 au murit în detenție, adică în jur de 180.000 de oameni (!!!).

Este lesne de înțeles de ce Guvernul lui Groza s-a străduit să treacă literalmente cu șenilele peste PNȚ: cu un număr atât de mare de membri și simpatizanți, țărăniștii reprezentau singurul pericol politic pentru viitor.

Acest lucru fusese probat și de rezultatele reale ale alegerilor din anul 1946, atunci când, potrivit unui raport secret elaborat ulterior și intitulat Învățămintele alegerilor și sarcinile P[artidului] C[omunist] după victoria din 19 noiembrie 1946, cu tot aparatul represiv și cu toată frauda din teren, comuniștii ar fi obținut în realitate doar între 45 și 47%, în timp ce țărăniștii și liberalii, împreună, ar fi câștigat alegerile și ar fi putut forma Guvernul. Rezultatul oficial a fost: Blocul Partidelor Democrate, centrat pe PCR – 68,70%, PNȚ - 12,70%, PNL – 3,70%. Dacă ne întoarcem la afirmația lui Corneliu Coposu din care rezultă că în anul 1947, așadar ulterior pierderii alegerilor, PNȚ conta pe suportul a 2.125.000 de aderenți și o raportăm la numărul voturilor obținute în anul 1946 – 878.927, putem vorbi despre o fraudă de cel puțin 1.200.000 de voturi, fără a lua în calcul familiile membrilor și ale simpatizanților.

Estimările comuniștilor din anul 1947 aveau să fie cât se poate de corecte. După Revoluția din decembrie 1989, liderul și partidul care vor reuși coagularea unei forțe politice eliberatoare de moștenitorii lui Groza, adică de Ion Iliescu și ai lui, au fost Corneliu Coposu și PNȚCD.

Numai că, din păcate, ceea ce nu au reușit nici bolșevicii din ‘47 și nici neo-comuniștii lui Iliescu, au reușit țărăniștii din 2000 și au desăvărșit cei de astăzi.

Despre alegerile parlamentare din anul 2000, care au consfințit ieșirea CDR, adică a PNȚCD din Parlament, lucrurile sunt simple: chiar dacă guvernarea Convenției s-a dovedit a fi un dezastru din motive care nu au ținut doar de lipsa de experiență, pe de o parte, și de foamea, pe de altă parte, a țărăniștilor de sus și de jos, PNȚCD ar fi intrat în Parlament dacă ar fi existat două condiții cumulative: să fi candidat de unul singur pe liste iar Emil Constatinescu să nu se fi declarat învins de Securitate. Cu toate păcatele, mai mult ale fiului, decât ale lui, în calitate de președinte în exercițiu, Emil Constantinescu ar fi putut tracta ori PNȚCD, ori CDR 2000, cu mult peste pragul electoral și, astfel, ar fi salvat singurul partid martir de pe scena politică românească.

Așadar, anul 2000 a marcat decesul electoral al PNȚCD. Au urmat ani întregi de războaie interne, cel mai probabil întreținute cu bună știință de cei care și-au dorit ca partidul să rămână îngropat, lucru pe care l-au și reușit.

Numai că, de parcă nu ar fi fost de ajuns umilința exprimată în voturi, ultimii doi ani au adus și întinarea completă a memoriei tuturor membrilor săi, fie omorâți, fie doar deținuți în temnițele comuniste, în frunte cu Iuliu Maniu, Ion Mihalache și Corneliu Coposu.

Totul a început cu acea îngrozitoare alianță înregistrată la alegerile parlamentare din anul 2020 dintre PSD și PNȚCD, plus ALDE și ADER, adică dintre urmașii celor prigoniți și prigonitori, dintre victimă și călău, și a culminat, fix în zilele de 14-15 mai a.c., atunci când s-au pus bazele unei alte asocieri hidoase, cea cu Alianța pentru Patrie.

Însă gestul cu adevărat vomitiv, care desparte iremediabil nu numai electoral, ci și moral, PNȚCD de astăzi de PNȚ istoric, este acordarea “Medaliei Omagiale Iuliu Maniu” lui Liviu Dragnea.

Mai rămân Adrian Năstase, Dan Voiculescu și…cu voia lui Pavelescu, Ion Iliescu.

Unde ești tu, Țepeș...