EDITORIAL. Aderare sau amăgire?

Zilele trecute, Comisia Europeană a decis să recomande Ucrainei și Moldovei statutul de țări candidate la aderarea la Uniunea Europeană. Este o veste mare pentru cei doi vecini ai României, care își văd astfel încununate eforturile diplomatice ale tuturor guvernelor democrate care s-au perindat pe la Kiev, respectiv Chișinău. Am spus, democrate, pentru că cele două state au fost conduse și de prelungiri ale lui Vladimir Putin, perioade care le-au îndepărtat de perspectiva integrării în marea familie a statelor europene.

După cum spuneam, o veste minunată, pentru care Zelenski și Sandu ar trebui să fie recunoscători mai multor persoane, printre care, celei care a făcut anunțul, președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, celor trei “mari”, Emmanuel Macron, Olaf Scholz, Mario Draghi și mai micului Klaus Johannis, recent întorși din pelerinajul din capitala Ucrainei, precum și tuturor șefilor de state membre ale UE, cum ar fi cel al Poloniei, Andrzej Duda, și cel al Slovaciei, Zuzana Caputova, pentru puternicul lobby făcut în favoarea integrării. Ca o mică paranteză, atât Vova, cât mai ales Maia, ar trebui să-i mulțumească apăsat celui mai mic, atât pentru faptul că din data de 24 februarie a.c. România și-a sacrificat inclusiv interesul național și s-a pus efectiv la dispoziția Ucrainei, cât și pentru faptul că Johannis s-a numărat printre puținii lideri europeni care au vorbit clar și răspicat despre o aderare la pachet a Ucrainei, Moldovei și Georgiei, chiar dacă, cel puțin pentru moment, Georgia pare să fi pierdut startul. Din acest punct de vedere, trebuie apreciat că președintele României, mai mult absent în ultimii șapte ani de pe plan intern și internațional, acum s-a ridicat la nivelul evenimentelor.

Însă, dacă Vladimir Putin nu ar fi declanșat un război pe cât de inutil, pe atât de oribil, oare cele două state ar mai fi primit în luna iunie a anului 2022 statutul de candidat? Cel mai probabil, nu. Corupția din Ucraina și spectrul încă prezent al comunismului din Moldova, plus alte reforme “to be done”, le-ar mai fi ținut departe de Europa pentru câțiva ani buni. Așadar, invitația ce le-a fost adresată pe 17 iunie a.c. este în primul rând consecința războiului ruso-ucrainean și nu implementarea aquis-ului comunitar.

Apoi, până la dobândirea calității de membru, drumul e tare lung, o știu atât Turcia, candidată din 1999, Macedonia din 2005, Muntenegru din 2010, Serbia din 2012 și Albania din 2014, cât și Portugalia și Olanda, care nu se sfiesc să afirme că acordarea statutului de candidat Ucrainei și Moldovei reprezintă o decizie pur simbolică, fie din cauza multiplelor reforme “to be done”, fie din dorința de a nu supăra marele urs. Dacă răspunsul UE la politica expansionistă a Kremlinului nu va fi ferm, adică dacă aderarea nu va fi luată în serios de cei care au propus-o sau dacă va fi doar un subiect de negociere, atunci Putin va spune “spasiba” și își va vedea în continuare de agenda cuceritoare.

În fond, dacă privim la rece evenimentele de după 24 februarie, este limpede că invadarea Ucrainei a trezit din somn NATO și UE, este evident că cele două structuri multi-statale au reacționat, nu au acționat, au fost reactive, nu proactive, ceea ce ne arată că, până acum, cu tot intel-ul care devoala de ani buni intenția expansionistă a Kremlinului, nimeni nu a deranjat cu nimic planurile de refacere a Rusiei Mari. Iar dacă Putin și-a permis să atace un stat vecin, fie el și nemembru al UE sau NATO, acest lucru s-a datorat, în primul rând, slăbiciunilor și pasivității acestora din urmă.

 

Practic, astăzi ne aflăm pe o tablă de șah; UE și NATO cu albele, Federația Rusă cu negrele. Putin a mutat primul, a invadat; UE și NATO au răspuns cu sancțiuni economice, cu ajutor financiar și militar acordat Kievului și cu perspectiva extinderii cu Ucraina și Moldova, respectiv Suedia și Finlanda.

Rămâne de văzut cu ce va muta liderul de la Kremlin: cu tăierea gazului și petrolului rusesc, cu extinderea frontului din Donetk și Lugansk, cu fluturarea arsenalului nuclear, dacă va face cale întoarsă spre Kiev sau va avansa spre Tiraspol-Chișinău sau Stockholm, ținte enunțate destul de clar prin “Moldova, a doua Ucraină” și prin “recuperarea” Suediei de astăzi de către Petru cel Mare în Marele Război al Nordului.

Și mai rămâne de văzut dacă NATO și UE vor da înapoi și vor negocia, de pildă, gaz contra stand-by aderare, sau vor merge, tot înainte, până la capăt, întocmai ca soldatul sovietic, pentru a se proteja și a ne apăra.

Etichete: