EDITORIAL. Slava Ukraini, până la gaz?

Pe 24 februarie a.c., sub privirile consternate ale lumii întregi, Federația Rusă a invadat Ucraina. Imediat, lumea consternată a reacționat și s-a unit în ceea ce părea a fi prima acțiune comună, la scară extrem de largă, de sancționare severă a invadatorului, nu fiștecine, ci una dintre primele mari puteri ale lumii.

Rusia a recepționat în plex măsurile punitive, dar nu s-a prăbușit. Așa cum era de așteptat, și-a reorientat o parte a exporturilor către statele BRICS, dar și către cele care nu au votat rezoluția ONU de condamnare a invaziei. În plus, a strâns puțin robinetul gazului și al combustibililor. Urmarea?

Pachetele de sancțiuni adoptate de Uniunea Europeană, care cuprind măsuri restrictive specifice, sancțiuni economice și măsuri diplomatice, la care se adaugă acțiuni similiare din partea statelor G7, au efect de bumerang asupra economiilor dependente de relația cu Rusia.  

Se prea poate ca statele solidare în sancțiuni să fi știut că se va ajunge aici, că vor întâmpina probleme, însă chiar era nevoie ca Moscova să înțeleagă că nu poate face orice, oricând. Era și este nevoie ca politica expansionistă a Federației Ruse, cu tancul, lovituri de stat, influențarea alegerilor și instalarea de guverne marionetă, să fie pusă la punct; întrebarea care se ridică este: până când? Ce preț sunt dispuse să plătească statele solidare în sancțiuni pentru ca rușii să stea exclusiv în propriile granițe?

Răspunsul corect ar fi: orice preț.

Răspuns real este: până când se sparge gașca.

Iar gașca a fost spartă, nu doar o dată, și nu doar de un singur stat.

Recent, Rusia a reluat livrările de gaze către Europa prin conducta Nord Stream 1. E drept, la un volum mai mic, dar a dat drumul la gaz. Principalul beneficiar este Germania, care nu a spus, “nein, noi suntem cu Slava Ukraini; strângem cureaua, dar nicht gaz de la voi”.

La fel de recent, ministrul de externe al Ungariei a vizitat Moscova pentru a negocia achiziționarea a 700 milioane metri cubi de gaze de la invadator.

Și mai recent, onor Uniunea Europeană a decis ajustarea sancțiunilor economice impuse Federației Ruse. Cum? Prin permiterea exportului de petrol efectuat de companiile de stat rusești, Gazprom și Rosneft, către țări terțe.

În fine, însuși Captain Ukraini, Volodâmâr Zelenski, a acceptat semnarea unui Acord pentru 120 de zile cu același invadator criminal, privind reluarea exporturilor de cereale din Marea Neagră ale țării sale și...pentru a facilita transporturile rusești de cereale și de îngrășăminte. De precizat că Acordul negociat de ONU, același ONU care pe 2 martie condamna invadarea Ucrainei, a fost încălcat de ruși a doua zi de la semnare prin bombardarea portului Odesa.

În fața unei înmuieri evidente a unei bune părți a statelor care au impus măsurile punitive, se ridică întrebarea: noi ce facem?

Luăm și noi gaz și combustibili direct de la ruși sau de la nemți/unguri, adică tot de la ruși?

Dacă toate statele UE ar fi rămas solidare, în bloc, răspunsul ar fi fost: NU.

Dacă independența energetică și alimentară a României ar fi fost politică de stat, răspunsul ar fi fost: NU.

Însă cât timp fiecare își vede de propria-i piele, cât timp fiecare stat responsabil se preocupă în primul rând de nivelul de trai al propriilor cetățeni, cât timp încă mai suntem dependenți de importurile de gaze, combustibili și alimente, este absolut normal să ne gândim la ce este mai bine pentru noi.

De la debutul războiului și până astăzi, România s-a pus literalmente pe tavă vecinului invadat, vecin care, în vreme de pace, nu ar fi meritat nici măcar un bună ziua de la București.

Ce am primit?

Nimic, poate și pentru că atunci când întinzi două mâini spre ajutor nu aștepți ceva în schimb, dar, cumva, trebuie să ai grijă și de tine. Între timp, ca efect direct al războiului și al sancțiunilor îndreptate împotriva Rusiei, inflația pe tărâmurile mioritice a ajuns la 15%, iar perspectiva unei ierni în care vom raționaliza energia, gazul, temperaturile din case și pâinea cea de toate zilele nu este deloc prea plăcută.

Da, solidaritatea este bună, cât timp se manifestă fără fisuri, inclusiv între statele solidare, și cât timp nu îți afectează interesul național.

Din păcate, Rusia este o nucă mult prea tare pentru o lume condusă de caricaturi precum Biden, Trudeau, Macron, Scholz, o nucă în care dacă dăm numai noi cu capul, ea va rămâne intactă iar noi cu ditamai cucuiul.

Etichete: