EDITORIAL. De la viţelul de aur, la Moş Crăciun

Pentru a înţelege cât de veche este înclinaţia către cele telurice, să ne reamintim, de pildă, de unul dintre cele mai importante momente de după ieşirea din Egipt, atunci când Moise urcă în munte pentru a vorbi cu Dumnezeu. Poporul fusese informat că va primi direct de la Creator legea şi poruncile scrise în table de piatră şi se angajase că “toate câte a grăit Domnul le vom face şi vom asculta!”. Numai că, în nici 40 de zile cât a durat urcarea, dialogul şi coborârea muntelui, a uitat de promisiune, şi-a pierdut răbdarea şi a purces la confecţionarea propriului zeu, un viţel de aur, căruia i-a adus ofrande. Deci, înclinarea omului către cele pământeşti, justificată şi de materia din care a fost plămădit, nu este doar apanajul contemporanului. Cum s-ar spune, nimic nou sub soare, atât la capitolul desacralizare a celor sfinte, cât şi la cel al învăţăturilor care ar trebui extrase din închinarea la materie; astăzi, “viţelul de aur” este la fel de prezent, dar sub alte forme, iar consecinţele înlocuirii sacrului cu profanul sunt prea puţin conştientizate.

Marea diferenţă dintre vremurile de atunci şi cele de astăzi este aceea că, în urmă cu peste 3.000 de ani, nimeni nu Îl văzuse pe Dumnezeu. De auzit, în clar, Îl auziseră doar cei aleşi, Proorocii Vechiului Testament, iar sub formă de tunet, poporul care aştepta la poalele muntele Sinai întoarcerea lui Moise.

Această lipsă a unui Creator vizibil sau chiar tangibil a dat frâu liber închinării la idolii palpabili, după imaginaţia fiecăruia, dar a şi constituit un fel de circumstanţă atenuantă pentru cei care, doar din neştiinţă, au ridicat creaţia în locul Atotţiitorului.

Astăzi însă, nu mai există nicio lipsă, nicio neştiinţă: mai întâi, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat şi ni S-a arătat cu chip, apoi Dumnezeu în Treime, Tatăl în voce, Fiul în trup, Duhul Sfânt în porumbel, i s-a descoperit lui Ioan Botezătorul, la Iordan. Aşadar, ştim Cine este singurul şi adevăratul Dumnezeu, Cel căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, şi mai ştim şi cum arată Fiul cel întrupat, cel care este una cu Tatăl.

Doar că, din nou, omenirea şi-a confecţionat un idol; ce-i drept, mai simpatic, prietenos, cald, mai amuzant, incomparabil mai familial decât viţelul de aur - Moş Crăciun.

Existenţa acestuia ţine mai mult de zona mitului, decât de Sfânta Tradiţie, dar, culmea, până şi esenţa principalei legende care i-a dat viaţă şi l-a adus în centrul Crăciunului s-a pierdut pe drum.

Aceasta ne spune că, în căutarea unui adăpost pentru naşterea Împăratului împăraţilor, Dreptul Iosif şi Fecioara Maria au ajuns la ultima casă din Betleem; şi acolo, proprietarul le-a trântit uşa în nas, numai că soţiei sale i s-a făcut milă de cei doi călători şi i-a adăpostit în staulul care avea să devină Cerul pe pământ. Stăpânul casei, un bătrânel încărunţit la tâmple şi barbă, află de isprava soţiei şi, într-un moment de furie, îi taie mâinile. “Călătorii” o îndeamnă pe femeie să vină degrabă şi să se închine Pruncului, care face primele Sale minuni: bătrâna este vindecată iar moşuleţul devine primul om care îşi plânge păcatele în faţa Fiului lui Dumnezeu Cel întrupat şi care crede în El. Însă, nu se căieşte doar cu “Doamne, iartă-mă!”, ci şi cu fapta: începând din acel an, va deveni binefăcătorul tuturor copiilor din împrejurimi, cărora le va face cadouri în numele Pruncului.

Astăzi, presupusul Moş Crăciun şi martor al Naşterii Mântuitorului nu ne spune nimic despre Cel pe care, iniţial, nu L-a primit, şi căruia, în final, I s-a închinat. Ne spune doar cum să ne închinăm duhului acestei lumi, despre care acelaşi Mântuitor avertiza vreo 30 de ani mai târziu că “nu ne putem închina lui Dumnezeu şi lui Mamona”.

Cum ne spune, mai exact?

Prin invitaţia la luminiţe, nu la Lumină din Lumină, la magie, nu la minune Dumnezeiască, la materialism deşănţat, nu cumpătat, la stomac, nu la suflet, la pământesc, nu la ceresc.

Este Moş Crăciun doar un simbol, un simplu instrument al binelui? Probabil că aşa a fost gândit la începuturile sale, atunci când Moş Crăciun fie fusese extras din legenda ţesută în jurul Naşterii Domnului, fie era sinonim cu Sfântul Nicolae. Doar că, în timp, Moşul s-a desprins şi de bătrânelul care s-a închinat Pruncului, dar şi de Sfântul Arhiepiscop al Mirelor Lichiei, şi a devenit, astăzi, personajul central al Praznicului Împărătesc prin care întreaga lume primeşte cel mai de preţ dar de la Facerea ei. Să nu uităm, totuşi, că fără Naştere nu există Înviere iar fără Înviere nu există viaţa veşnică prin Cel care se naşte de Crăciun şi învie a treia zi de Paşte.

Numai că, urmând vechile obiceiuri milenare, profanul tinde să ia locul sacrului, pământescul să îşi subordoneze cerescul.

Ce putem face pentru ca lucrurile să fie (re)aşezate cu dreaptă judecată şi bună cuviinţă?

Să îi (re)dăm Moşului singurul sens care face sens, mai ales copiilor care îl aşteaptă cu sufletul la gură: acela de prezentator al personajului central, Pruncul prin care toate s-au făcut.

Aşadar, să postim, să iubim, să dăruim, să ne bucurăm, să sărbătorim; şi să nu uităm Cine este sărbătoritul.