EDITORIAL. Toate-s praf, lumea-i cum este…

Vorbim despre cultură pe 15 ianuarie ca despre cea mai mare comoară spirituală a naţiunii române, după Biserică, dar în restul anului îi cântăm prohodul.

În aceeaşi zi, aprindem o lumânare, chiar dacă este cel puțin ciudat să celebrezi nașterea cu obiceiuri de înmormântare, recităm o strofă şi îl evocăm pe „luceafărul poeziei româneşti”, dar în restul timpului nu-i cunoaştem nici viaţa, nici moartea şi, mai ales, nici opera.

Da, Mihai Eminescu este studiat foarte puţin, chiar superficial, în condiţiile în care, pe lângă manualul de limba şi literatura română, el ar trebui introdus obligatoriu şi în cele de istorie şi de jurnalism.

De ce în cele de istorie? Pentru că „Apollo din Cişmigiu” este participant direct la scrierea a cel puțin două pagini din istoria României moderne, Războiul de Independență și proclamarea Regatului, în calitate de ziarist la ziarul „Timpul”.

De ce şi în cele de jurnalism ? Pentru că Mihai Eminescu nu este doar cel mai mare poet, ci şi cel mai mare jurnalist român al tuturor timpurilor.

Numai că, din păcate, această latură, care se confundă cu însăşi viaţa sa şi care îi va cauza inclusiv moartea, este încă trecută mai mult sub tăcere în condiţiile în care Eminescu a fost, deopotrivă, ziarist şi poet genial. El şi-a câştigat pâinea scriind sute de articole în „Federaţiunea”, unde a debutat la vârsta de 20 de ani, „Curierul de Iaşi”, unde și-a încălzit mâna, „Timpul”, unde cuvântul său era ca glonțul, în „Fântâna Blanduziei” și în „România Liberă”, pe final de viață. Poezia, care va contribui capital la fixarea numelui său în conștiința publică, avea să-i fie recunoscută şi recompensată financiar ceva mai târziu.

Niciun alt mare poet sau prozator român nu a fost şi un jurnalist la fel de bun precum titanicul Eminescu şi totuşi, în spaţiul public, el rămâne mai cunoscut pentru „Luceafăr” şi mai puţin pentru campania de presă dusă împotriva răpirii Basarabiei de Sud de către Imperiul Ţarist, în condiţiile în care această campanie este pentru jurnalismul românesc ceea ce este „Luceafărul” pentru poezie.

De ce, an de an, trebuie să vorbim despre şi să recităm numai din Eminescu poetul?

Poate pentru că parcurgerea cap-coadă a articolelor sale, cu precădere a celor politice, ar stârni în orice cititor un patriotism înflăcărat, un naţionalism fervent, acea iubire mistuitoare de neam şi de ţară pentru care Eminescu s-a jertfit scriind zi de zi.

Poate pentru că tot ceea ce înseamnă „Naţional” trebuie înlocuit cu global.

Poate pentru că tot ceea ce (încă) mai înseamnă România trebuie înlocuit cu Colonia.

Mai trebuie Eminescu redus la tăcere după ce i s-a pus pumnul în gură mai întâi în anul 1883, atunci când a fost internat abuziv pentru o boală de care nu suferea, apoi între anii 1883 și 1889 când nu a fost lăsat să revină în presă decât spre finalul vieții și, într-un final, în 1889, atunci când a sucombat din cauza unui tratament criminal ce i-a fost administrat pentru aceeaşi boală de care nu suferea?

Da, pentru că el este unul dintre marii luminători ai neamului românesc; iar odată stinse luminile națiunii, întunericul de la Vest se poate aşterne în linişte, de la Tisa pânʼ la Nistru.