EDITORIAL. Rareș Prisăcaru, un copil mare într-o lume mică

Căsătoriile între persoanele de același sex și adopția copiilor de către cuplurile de același sex, schimbările de sex, inclusiv la copii, toxica ideologie a identității de gen, rescrierea educației, a culturii, a rânduielilor publice pe criterii de rasă și orientare sexuală, avortul ca normalitate, înlocuirea religiei în școală cu educația sexuală, sincretismul religios, ecumenismul cu orice preț și uniformizarea lui Dumnezeu sunt doar câteva dintre formele malignității care se întinde peste omenire.

Iar atunci când un copil de numai șapte ani ne amintește de normal, adică de cum era lumea în urmă nu cu multă vreme, ne vorbește aplicat despre Dumnezeu în Treime, adică de Creatorul tuturor celor văzute și nevăzute, ne recită un poem patriotic sau spune un text moralizator cu inima, adică simte și trăiește ce rostește, nu e bine; el este „îndoctrinat” iar părinții lui sunt demni de milă. Iar dacă la toate aceste „infracțiuni” pentru lumea asta nouă și mizeră se adaugă și faptul că micul nostru erou este și băiat de altar, automat copilul este irecuperabil iar părinții săi încadrați la „așa nu”.

Din păcate, valurile de lături revărsate în capul familiei Prisăcariu, tată, mamă și copil, reprezintă abia începutul; este acel asalt la nivel macro asupra familiei tradiționale care își crește copilul frumos, căci la nivel micro, adică în fiecare clasă din școala generală, acest tip de agresiune se petrece deja la scară largă. Este suficient ca un copil să fie cuminte, să fie politicos, să vorbească frumos, să nu înjure, să învețe și să facă bine, să recite, să citească, să nu se bată, să nu își batjocorească profesorii și colegii, să spună „Doamne, ajută”, pentru a deveni subiect de miștocăreală ieftină; iar dacă părinții, care îl îmbracă în valori perene, nu își permit să îl îmbrace și cu haine de firmă, șansele lor de a scăpa ne-bullied sunt infime. Da, ale lor, pentru că nu doar copilul este agresat, ci și părinții, prin el.

Revenind la Rareș, oare un copil, indiferent de numele lui, chiar nu este capabil să recite o poezie sau să spună un text pe de rost fără a înțelege ce rostește? Oare nu poate să vibreze atunci când vorbește depre România? Oare nu poate să și creadă atunci când vorbește de Dumnezeu?

Sigur că poate, ba chiar le poate face pe toate mai bine decât un adult pentru că el, copilul, este curat, nealterat de lume, el simte ce nu mai simte un „om mare”; pe cale de consecință, poate avea comportamente care, astăzi, să pară ciudate. Dar nu, ele sunt normale, el însuși este normal, ciudată este lumea care se uită la el.

Unul dintre puținele momente în care Mântuitorul a zâmbit este cel în care spune: „lăsați copiii să vină la mine și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este Împărăția lui Dumnezeu”.

Nu știu dacă Rareș Prisăcariu merita să câștige ultima ediție a competiției „Românii au talent”, cert este că noi am câștigat mai mult decât el. Prin prezența lui pe scenă am înțeles de ce i-a chemat Domnul pe copii, am văzut că țara asta mai are șansă,

Cât timp mai există părinți care își duc micile comori însuflețite la biserică, le vorbesc de Dumnezeu, sfinți, țară și eroi, îi învață poezii, le citesc sau îi pun să citească din marii scriitori români și ai lumii, îi îndeamnă să facă binele și să se țină departe de rău, nu este totul pierdut.

Nu este obligatoriu ca viitorii adulți să devină sfinți, iluștri intelectuali sau elite ale societății;

este suficient să fie oameni buni și frumoși, cu valori fundamentale similare cu cele ale bunicilor, însușite și aplicate în viața de zi cu zi.

Cu cât vor fi mai mulți, cu atât va fi mai bine pentru toți.

Rareș Prisăcariu este precum o gură de aer tare și curat într-un spațiu care începe să miroasă prea tare a gunoi.